Octavian Logigan

Fourth Estate Ltd, 2011

Am citit Middlesex în liceu și încă e în topul cu cele mai bune cărți pe care le-am citit. Ca să-mi cumpăr Sinuciderea fecioarelor, i-am spus mamei că mă duc la ora de germană, dar de fapt eu vorbisem cu profa că nu pot să ajung, așa că mi-am luat cartea și am stat în parc și am citit. De asta nu știu eu azi germană

Iar de atunci tot aștept ca Eugenides să mai scrie ceva, un nou roman, o altă poveste fascinantă și puțin ciudată, cum numai el poate. Pentru romanul ăsta trebuie să le mulțumesc lui Octavian și Béranger, care mi-au făcut o mare, mare bucurie trimițându-mi-l. În stilu-mi caracteristic, aveam de gând să-l citesc mai încolo, dar, după atâția ani de așteptare, nu m-am putut abține și l-am citit dintr-o suflare.

De Madeleine m-am îndrăgostit de la primele pagini: e o tipă frumoasă, inteligentă, bine educată, proaspăt absolventă de literatură engleză. Maddy trăiește într-o lume a cărților, care-i are în frunte pe Jane Austen, Henry James, surorile Brönte și alți autori clasici. Dar universitatea e gata, părinții ei o așteaptă jos ca să meargă să ia micul dejun și apoi să o conducă la ceremonia de absolvire, iar ea de-abia își mai amintește ce s-a întâmplat noaptea trecută la petrecerea la care au târât-o colegele e apartament.

Până nu de mult, nu avea de ce să se plângă: profesorul care îi coordona lucrarea de licență era încântat de ideile ei, avea o relație aproape normală cu Leonard, tipul pe care-l întâlnise la cursul de lingvistică, totul mergea OK. Dar apoi s-au despărțit, nu a fost acceptată la nici un program de master, și singurul lucru care o face să nu cadă în depresie e cartea lui Barthes, A Lover’s Discourse. Serios, cum să nu te îndrăgostești de bookaholica de Maddy?

And yet sometimes she worried about what those musty old books were doing to her. Some people majored in English to prepare for law school. Other became journalists. The smartest guy in the honors program, Adam Vogel, a child of academics, was planning on getting a Ph.D. and becoming an academic himself. That left a large contingent of people majoring in English by default. Because they weren’t left-brained enough for science, because history was too dry, philosophy too difficult, geology too petroleum-oriented, and math too mathematical – because they weren’t musical, artistic, financially motivated, or really all that smart, these people were pursuing university degrees doing something no different from what they’d done in first grade: reading stories. English was what people who didn’t know what to major in majored in.

De fapt, în carte apare un triunghi amoros, în care Mitchell, un prieten de-al lui Maddy e îndrăgostit de ea, ea e îndrăgostită de Leonard, iar Leonard suferă de depresie clinică. Evident, Maddy îl iubește așa mult, încât își asumă rolul de îngrijitoare și speră să-l „facă bine”. Cei doi se împacă și se mută împreună, dar din cauza medicamentelor Leonard nu mai e Leonard. De asta asta Maddy nu are cum să afle răspunsul la problemele sale în cărți: acum e pe cont propriu, trebuie să ia decizii de una singură, iar problemele ei nu sunt deloc ușoare. Evident că m-am regăsit în personaj: de la viața fără griji pe care am dus-o în copilărie, până la a mă trezi că planurile pentru următorii 17 ani tocmai s-au încheiat, iar acum, libertatea pe care mi-o doream de când mă știu mi se pare de-a dreptul sufocantă. Nu a fost ușor să treci din adolescență la maturitate în anii 1980, când se întâmplă acțiunea cărții, nu e ușor nici acum, în 2011.

Iar când Leonard are o nouă criză și e din nou internat, Maddy chiar că nu mai știe ce să facă, cum să comunice cu el, nu mai știe cine e Leonard de fapt: tipul inteligent care a cucerit-o sau depresivul care nu vrea să facă nimic toată ziua și poartă aceleași haine o săptămână întreagă? Iar faptul că familia ei nu îl place face ca totul să fie și mai greu pentru ea…

Dar, spre norocul meu, și al ei, sfârșitul, chiar dacă nu le rezolvă pe toate, te lasă să închizi cartea răsuflând ușurat și să pleci cu speranța că lucrurile o să reintre pe făgașul normal. The Marriage Plot nu e Middlesex, dar mi-a plăcut la fel de mult. Eu zic că a meritat așteptarea.

Ps. A scris și Octavian despre carte aici.

“Ziua e foarte ușor sa fii tare, orice s-ar întâmpla, dar noaptea e cu totul altfel.”

E altfel pentru toata lumea, dacă asta ajută cu ceva; și trebuie să fi fost așa întotdeauna, deși probabil că asta nu ajută cu nimic.

Sigur, noaptea nu începe la o oră anume, nici nu durează cât un întuneric – e uneori cât un anotimp, din păcate e uneori și cât o perioadă. Este “cu” atunci când te trezești fără. Este somnul atunci când nu ți-l dorești și conștiința atunci când nu te-am întrebat nimic, băi, greierule.

Înainte să fie luminat Parisul de ce-o fi luminat acum, felinarele aprindeau aceleași stări. Am citit eu într-o carte.

“- Good night, Brett, I’m sorry you feel rotten.”

Out magazine have run a tribute to my work for them over the years here.

I’m very touched. And it’s richly deserved, of course. But I can’t help but wonder: did I die?

Incoming search terms:

• mark simpson and april ashley

 Bloomsbury, 2003

Scrisorile mi se par ceva incredibil de intim, mai ceva ca un jurnal. Jurnalul poți să îl ascunzi sau poți de la început să-l scrii gândindu-te că într-o zi o să vrei să-l vadă și alții. Dar în scrisori îți așterni gândurile și sentimentele și te aștepți ca destinatarul să nu-ți înșele încrederea și să arate altcuiva ceea ce doar el trebuia să vadă. Iar în cazul lui Scott și al Zeldei, scrisorile lor sunt cu atât mai personale, cu cât erau mijlocul principal prin care cei doi au comunicat o mare parte din căsnicia lor.

Dacă până acum aveam o idee vagă despre cuplul Fitzgerald, acum pot să spun că m-am îndrăgostit de ei, de fiecare în parte, de relația lor, de iubirea lor, de nebunia lor, de alcoolismul lor, de cărțile lui și de picturile ei, de șarmul lui și de frumusețea ei…

Din scrisorile lor (deși cele mai multe sunt ale ei, ale lui au ars într-un incendiu, dacă-mi aduc bine aminte) reiese că nu a fost deloc ușor să fie the Fitzgeralds. Le-am urmărit relația cu sufletul la gură: speram ca zvăpăiata de Zelda să nu-l supere pe Scott cu flirturile ei în perioada logodnei, dar s-a dovedit că nu flirturile l-au supărat, ci faptul că i-a trimis o scrisoare care era destinată altui tip! Au rupt logodna, dar se vede că erau meniți să fie împreună: s-au împăcat peste câteva luni și s-au căsătorit nu peste mult timp.

I dont see how you can carry around as much love as I’ve given you – (Zelda, martie 1919)

Primii zece ani împreună au fost de fapt singurii lor ani împreună. Au fost anii în care au dat cele mai extravagante petreceri, când erau în centrul atenției și erau priviți ca un simbol al epocii jazz, când s-a născut Scottie, când au trăit mult prin Europa, au băut mult, au flirtat și s-au certat, s-au iubit.

Iar apoi… apoi parcă totul a mers din ce în ce mai rău. Zeldei i s-a pus diagnosticul de schizofrenică și a fost internată într-un azil, nefiind în stare să facă față lumii. Mi-a părut foarte rău pentru Zelda. Era o tipă incredibil de lirică (se vede asta în fiecare scrisoare) și care a încercat să se salveze prin artă: a scris povestiri și un roman (Save me the Waltz), iar apoi a început să picteze (tablourile ei mi se par minunate!). Din păcate, niciodată nu și-a revenit complet, mereu când a crezut că e bine și că poate să aibă singură grijă de ea avea o nouă criză și trebuia să fie din nou internată.

Scott a continuat să bea și să se lupte ca să câștige bani ca să aibă grijă de Zelda și de Scottie. Scria povestiri pentru reviste și scenarii de film pentru Hollywood, neavând timp să lucreze la romanele lui. M-au impresionat bunătatea lui și sacrificiul pe care l-a făcut pentru familia lui: făcea tot posibilul ca să le poată oferi tot ce e mai bun, fără să se gândească la el. Din scrisori reiese cât de recunoscătoare era Zelda pentru tot și cât de mult își dorea să nu mai fie o povară pentru el.

I never realized before how hideously dependent on you I was. Dr. Forel says I won’t be after. If I can have a clear intelligence I’m sure we can use it – I hope I will be different. [I] must have been an awful bore for you. (Zelda, vara lui 1930)

Fiecare scrisoare în parte mi s-a părut o mică bijuterie literară, indiferent că își scriau despre vreme, cheltuieli sau cât de apăsătoare era distanța dintre ei. Iar în același timp mi se păreau cât se poate de triste: știam că el o să continue să bea și să-și irosească talentul cu slujbe de nimic și că o să moară de un atac de cord, iar ea să o moară într-un incediu, în timp ce era internată. Chiar cred că viața nu a fost dreaptă cu ei și îmi pare rău că măcar spre sfârșit n-au avut parte de mai mult timp împreună, așa cum își doreau.

Twenty years ago: ‘This Side of Paradise’ was a best seller and we were settled in Westport. Ten years ago Paris was having almost its last great American season but we had quite the gay parade and you were gone to Switzerland. Five years ago I had my first bad stroke of illness and went to Asheville. Cards began falling badly for us much too early. The world has certainly caught up in the last four weeks. I hope the atmosphere in Montgomery is tranquil and not too full of war talk. Love to all of you. (Scott, iunie 1940)

Citind cartea am rămas cu o pasiune nebună pentru numele Zelda și cu melancolie după scrisori adevărate. Așa că mă pregătesc să citesc corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle și cea dintre Dinu și Nelli Pillat, știind de pe acum că o să-mi placă la nebunie.

Posted in Timp liber

Lasati un comentariu

leapsa asta a trecut demult limita in care bunul-simt m-as fi lasat s-o completez fara mustrari de constiinta. dar am hotarat ca bunul-simt e overrated, constiinta poate sa ia o pauza, iar muzica e oricum mai importanta. so here we go:

1. Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ți-a plăcut când erai mai tânăr.

hmm. bine. directia 5, da? stateam in delegatie la un hotel minuscul de pe langa piata matache, mergeam cu pas intins prin cismigiu dimineata la serviciu si cantam ca nebuna pe strada chestia de mai jos. fara tinta, fara dedicatie, just like that. lame, i know. nici macar nu eram asa de tanara, treaba se intampla prin 2004, n-am nicio scuza.

2. Numește o formație sau un câtăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori.

depeche mode, can you imagine that? pur si simplu ma intoxicasem cu “enjoy the silence” la tv si simteam ca nu mai pot sa-l vad pe tipul ala cu pelerina lui de rege nebun. da’ eram mica, prin clasa a 7-a sau a 8-a, asa.

3. Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum.

queen. abba. dalida. am numit mai multi, ma scuzati

4. Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare.

uite asta de exemplu. “my toot toot”. whatever the heck that means.

5. Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie.

the national-”high violet”. groove armada-”black light”. si “jesus christ superstar” se poate considera un album?

6. Numește o formație sau un cântăret de care ești atât de sătul/ă încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el.

e un tip pe val acum, pitbull. ma rog, ezit sa-l numesc “cantaret”, cert e ca apare ca mararul in toate videoclipurile – ba cu jennifer lopez, ba cu marc anthony, ba cu shakira, ba cu akon, ba cu enrique iglesias.. numai irina loghin nu s-a prins, sa puna si ea de un duet (upgrade de la fuego)

7. Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi.

bjork [octavian, pls don't hate me!]

8. Coverul tău preferat.

si azi, si inca…

9. Cântecul sau formația preferată în secunda asta.

azi am fost pe repeat cu ei:

Do you believe in love? / Do you believe in love? / Hold your tongue… / Hold your tongue…

leapsa se da cui o doreste, eu ma duc sa-l vad pe Kim Ki Duk povestind despre filme

“We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Sahara. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton. We know this because the set of possible people allowed by our DNA so massively outnumbers the set of actual people. In the teeth of these stupefying odds it is you and I, in our ordinariness, that are here. We privileged few, who won the lottery of birth against all odds, how dare we whine at our inevitable return to that prior state from which the vast majority have never stirred?”
Richard Dawkins - Unweaving the Rainbow

Hey all, enter to win a signed copy of my book Short Lean Cuts here. Contest closes October 31, 2011. Do it!

Sometimes I think the purpose of life is to reconcile us to its eventual loss by wearing us down, by proving, however long it takes, that life isn’t all it’s cracked up to be.

Julian Barnes, The Sense of an Ending, 2011

Posted in Modă

Lasati un comentariu

de cand conduc masina am reusit sa-i trag vreo doua-trei zgarieturi superficiale pe bot, mainly din cauza culoarelor foarte inguste si intortocheate care coboara spre parcarile subterane de aici (cand eram la inceput cu condusul, biensur :D). acum o luna, un nene in spatele caruia eram oprita la semafor s-a decis nu numai sa dea inapoi in loc sa porneasca frumos in fata ca tot crestinul, ci si sa o faca fara sa se uite in vreuna dintre oglinzile retrovizoare.

drept urmare, cum ar spune Parazitii, m-a atins usor si a adaugat la colectia de zgarieturi de pe partea din fata a masinii. am facut noi hartogaraia, am sunat la compania lui de asigurari si aia au zis sa ma duc unde vreau si sa le trimit factura.

desi stau acum in luxemburg, sunt profund atasata de service-ul Honda din Trier, spre care am purces degraba sa rezolv cestiunea. eu, mai nemtoaica decat nemtii, le-am aratat alora exact care zgarieturi au fost cauzate de nenea, respectiv am precizat ca restul sunt din vina mea si sa le vopseasca doar pe cele dintai. azi m-au chemat la reparatie si, frate, au schimbat toata partea din fata a masinii. toa-ta! si cand am aparut eu sa iau masina, faceau poze cu bucata pe care o schimbasera pentru compania de asigurari. si au zis sa nu platesc si sa le las lor factura, ca o descurca ei cu asigurarile. si schönes Wochenende au zis sa am, ceea ce voi face!

deutschland + runbaby = <3

mirosul verde-intepator al patlagelelor verzi pe care le rupi delicat din vrej si le asezi incet in galeata de tabla, langa ardeii iuti rosii ca focul pe care ai vrea sa-i gusti dar nu-ndraznesti

curca bezmetica cu glasul ei de catel milog, care se opreste din cloncanit doar cand incepi sa-i canti ceva, nu stii exact ce, mormai niste cuvinte fara sens pe o melodie auzita la europa fm si te priveste atent, cu un ochi negru-aprins, apoi taci si incepe sa scoata iar sunetele ei deznadajduit-dezarticulate, te gandesti ca esti complet hopeless daca-ai ajuns sa vorbesti cu pasarile de curte

plaja pustie cu vant rece, apa calduta inca, revenind incet la ultramarinul pe care il iubesti atat de mult, scoicile mici de pe mal pe care de data asta n-ai chef sa le mai culegi, gardurile de stuf pe care le cunosti atat de bine

lumina portocalie, dulce, pe autostrada aproape pustie, soarele alb ascuns dupa cativa nori din care curge linia dreapta a unui avion, si la kilometrul 72 haddaway cu “what is love”, apoi brusc senzatia de bine fara legatura cu realitatea, inca un sir de “one hit wonders”, asfintitul care straluceste pe asfalt cand intri in Bucuresti si te gandesti ca ai putea fi oriunde, ca asta ar putea fi orice oras

______

This is memory. This is my couch blanket’s memory of two people sitting next to each other for some time, of their moving about on it while sitting, re-shaping its surface with their every move. This is the memory of how those two people sat next to each other. After they left, the trace of their sitting on the couch – the complete memory event (from the blanket’s point of view) – endured until I decided to erase that memory and imprint a new one or reset the blanket to its initial position. It depends how we choose to look at it. If we were to be exact, no reset is ever entirely possible, because of the imperfections which accompany human skill and the inherent characteristics of the material itself. My couch blanket also has a long term memory. It stands witness to it’s being washed several times, of losing or ‘acquiescing’ new color (thank you Silvi for widening the spectrum of examples), of being hooked by different more or less sharp objects (it hasn’t been cigarette burnt yet, but we do not exclude this possibility, due this time to a determining event or to human attention or – better said – re-orientation of that attention for a short period of time to the ‘detriment’ of the blanket’s integrity). And because humans are there to observe and record the events through their own memory surface and/or choosing to externalize it to different mediums as the present case shows, the couch blanket acquires a history of its own (its-story), which varies from observer to observer and it’s defined by time and space (however subjectified these terms might be). In conclusion, every surface (including more complex ones as the human brain) has a memory, however transient or whatever its perceived expression. Memory is an attribute of things.

Now, this reminds me of what a friend of mine once said about human memory. She said: “memory is a great thing if you don’t have to deal with the past.” I think what she meant to say was that attributing value to memory is a human thing, but also that detachment from that given value means unshackling yourself from the past, which in its turn means more freedom of choice for the present. But that’s another discussion…

Anul 1993 este pentru mine o necunoscută. E ca o poză cu o hârtie de calc deasupra și eu nu reușesc să îi găsesc conturul. M-am gândit la 1993 pentru că am citit ce a scris Octavian despre distanțele din viețile noastre, ale oamenilor. În seara asta cea mai mare distanță din viața mea este cea dintre Ionuț din anul 2011, care stă pe o canapea roșie, fumează, se bărbierește și are uneori zile stresante, de om mare, și Ionuț din 1993 care cel mai probabil nu stă pe o canapea roșie, nu fumează, nu se bărbierește și în niciun caz nu are zile stresante, de om mare. Nici nu știu dacă Ionuț, cel din 1993, doarme la ora asta sau face pipi. Am atât de puține informații despre acest Ionuț încât mi-e frică să nu îl întâlnesc pe vreo stradă și să nu îl recunosc. Ah Ionuț din 1993, așa de tare aș vrea să bem o cafea împreună.

On September 26th.

o iubesc pe Florence de nu mai pot. poate intr-o zi am s-o vad si live. pana atunci shake it out shake it out. ‘coz it’s always darkest before the dawn. this friday’s feel-good song.

www.flickr.com/people/dipanna

“My own work is focused on self-portraiture. For the past three years I have been shooting myself only and exclusively at home. Now my research is moving to a new destination, the city.”

Self-portrait with my brother

Self-portrait with my father

Self-portrait with my grandmother Anna

Self-portrait with my lover

Self-portrait with my grandmother

Self-portrait with my sister

Self-portrait with my mother

more images on Anna Diprospero’s website; found via rearviewmirror.it